Moacir Barbosa, portarul din finala cu Uruguay – ”Maracanazo” – a fost blamat jumătate de secol după partida din 1950. Nu-l mai primeau nici măcar să comenteze meciurile naționalei, pentru că ”aducea ghinion”

Câteva rânduri înainte de fluierul de început. În 1950, Brazilia găzduiește, pentru prima oară, un Campionat Mondial de Fotbal. Sistemul e ceva mai ciudățel, cu o grupă finală. Pentru a ieși regina lumii, selecționata gazdă se poate baza și pe un egal, contra Uruguayului, în ultimul act, cel de pe 16 iulie. Stadionul ”Maracanã” e gata, se spune că pe el au intrat 200.000 de suflete, cifra oficială e de ”doar” 173.850.

Pentru că arena n-a fost gata sută la sută până la ora marii finale, nici astăzi nu se știe numărul exact de spectatori, mulți dintre ei intrând pe stadion fără a fi… contabilizați

Moacir Barbosa s-a apucat de fotbal în 1940. Amator, extremă stângă. Anul următor, a ajuns la Clube Atletico Ypiranga, devenind titularul postului de portar. În 1945, chiar dacă nu avea experiență, cei de la Vasco da Gama l-au luat. Cinci Campeonatos Cariocas, debut în naționala Braziliei – primul portar de culoare din trupă – câștigător al Campionatului Sudamerican, ediția 1949.

Și-a venit marea zi. Moacir, logic, titular. Uruguayenii, conștienți că brazilienii-s mari favoriți. În vestiar, glăsuiește antrenorul Juan Lopez Fontana. ”Trebuie să ne apărăm, să nu fie o înfrângere umilitoare, por favor!”. Când iese, ”căpitanul” Varela preia comanda. ”Juancito e un tip de treabă, dar aici greșește. Dacă ne apărăm, terminăm ca Suedia ori ca Spania cu ăștia!” (n.a. – 7-1 și 6-1). E 15.00, ora locală. Tribunele ”fierb”, ”Maracanã” dă senzația că se prăbușește, arena nu-i gata, încă, oamenii au intrat pe unde au putut. Grisinele uruguayenilor încep să tremure. ”Băieți, cei de afară sunt din lemn!”, glumește Varela.

Povestea e știută. Friaça deschide scorul, toată Brazilia urlă până la cer și înapoi. Jules Rimet se duce pe tunel, să aducă trofeul. ”Simte” o liniște. Când iese, e 2-1, dar pentru oaspeți. Schiaffino și Ghiggia au produs imposibilul. Drama e cuvântul de ordine. Moacir e acuzat de înfrângere, de tot!

”Doar trei oameni au reușit să reducă la tăcere Stadionul Maracanã: Papa Ioan Paul al II-lea, Frank Sinatra și cu mine!”

Alcides Ghiggia

Intră în vestiar, dar căpriorii de acolo par să nu-l mai recunoască. Îl bate pe umăr pe Danilo Alvim, cel cu care rămăsese, de zeci de ori, pentru a mai exersa loviturile libere, dar omul efectiv îi întoarce spatele. Mai mult, câțiva dintre coechipieri pleacă spre case mai devreme, fără a mai face duș. ”Doar ca să nu mă mai vadă pe mine”, avea să recunoască, peste ani, portarul. Pe moment, a crezut că doar i se pare. Dar oamenii se uitau, ciudat, la el pe stradă. Îi vorbeau urât.

Juan “Pepe” Schiaffino inscrie primul gol in poarta lui Moacir. Uruguay devenea campioană mondială

Poză colosală: Ghiggia, care nu apare în poză, îl învinge pe Moacir. Uruguay este, din nou, campioană mondială!

A revenit la antrenamentele de la echipa de club. Vestiarul era destul de mare, dar Ademir, Sabara, Pinga ori marele Vava, plus toți ceilalți coechipieri, preferau să se echipeze doar pe trei băncuțe. A patra rămânea numai pentru el. Presa avea să utilizeze, mult timp după aceea, două cuvinte: ”Maracanazo”, adică o catastrofă la care nu se aștepta nimeni și Moacir Barbosa, adică numele său. Treptat, n-a mai fost bun de Vasco. Cluburi de categorie inferioară, apoi capăt de drum, la Campo Grande. 41 de ani.

”Să apari pe aici, să-ți iei lemnele alea!”

Prin 1963 – când credea că lumea a uitat acel eșec – administratorii faimoasei arene au decis să înlocuiască gazonul. I-au dat un telefon, i-au spus doar atât: ”Să apari pe aici, să-ți iei lemnele alea!”. Fix acestea au fost vorbele! ”Lemnele” erau barele porților unde apărase în acea finală. S-a dus, mai mult de nervi. Le-a luat, le-a cărat acasă, le-a frăgezit cu benzină și le-a dat foc!

Și mai trecură șapte ani. În 1970, Brazilia devine, pentru a treia oară, campioană mondială. Când zeii se întorc din Mexic, unde avuseseă grupă cu România, toată lumea bună a fotbalului carioca e chemată la chermeză. Ghiciți unicul nume ”uitat”? Exact, aveți dreptate!

Fani uruguayeni la Montevideo afisand un banner in fata jucatorilor Selecao. 1950, anul marii victorii.

Prin 1993, trupa lui Carlos Alberto Parreira se pregătește de Campionatul Mondial din Statele Unite. Un băiat de la marketing, angajat cu simbrie la Confederație, vine cu ideea ca vechile glorii braziliene să mai treacă, din când în când, pe la antrenamente, să ridice moralul jucătorilor. Monumente cu zeci de meciuri la echipa națională în spate. L-au rugat să nu cumva să apară în cadre. ”Dumneavoastră le stricați moralul”…

Patru ani mai târziu, Roberto Carlos prinde acel șut fenomenal, contra lui Zidane, la ”Tournoi de France”. Moacir Barbosa e anunțat drept omul care se va găsi lângă comentatori. Presa scrie, clar, că nu ar fi de bun augur o asemenea prezență. L-au sunat, i-au cerut scuze și l-au pus pe altul. Peste ani, avea să se afle că Ricardo Teixeira, președintele CBF, avusese ideea renegării! Fără cuvinte!!!

S-a stins în 2000. ”Bătea” în 80 de ani. ”În Brazilia, pedeapsa maximă e de 30 de ani, indiferent ce faci! Eu am primit 50, fără suspendare!”, avea să declare într-unul dintre ultimele interviuri. Presa centrală a scris că la înmormântare au venit fix 50 de oameni. Fiica adoptivă și 49 de cerșetori.

La Unibet ai cea mai buna oferta privind pariurile pe Mondial. Fie ca doresti sa mizezi antepost, pe castigatoarea trofeului, pe golgheter, sau pe faptul ca o echipa va iesi din faza grupelor, fie doresti sa iti plasezi selectiile inainte ca meciul sa inceapa, sau dimpotriva, doresti sa te bucuri de actiune live, la noi ai o oferta de top. De asemenea, ti-am pregatit o avalansa de promotii, cote marite zilnice, o functie ”Crearea pariu” imbunatatita, recompense misterioase si un joc BOUNCE gratuit, unde poti castiga marele premiu de 500.000 RON!