Ankie Hacks a venit pe lume în Olanda, la finele celui de-al Doilea Război Mondial. O fată sensibilă, cu mare aplecare spre literatură. Vrea să știe, să cunoască, să afle. Pune mâna pe ”Jurnalul Annei Frank”, ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată de naziști și trimisă în lagărul de extrerminare de la Bergen-Belsen, unde avea să se stingă, în primăvara lui 1945, la 16 ani.

E impresionată de poveste și, deși e catolică, vrea să viziteze Israelul, țara pe care Anna nu mai apucase să o vadă. Termină liceul, primește o Diplomă în Arte, la Haga, apoi, în 1969, ochii îi cad pe un anunț, dintr-un ziar: un kibuț din Țara Sfântă caută voluntari. Pentru cei mai puțin familiarizați, asta înseamnă o organizație cooperatistă lucrativă autonomă, mai ales în domeniul agricol.

Fusese în Youngsville, Pennsylvania, SUA, ajunsese la Sorbona, îi plăcea să călătorească mult. Ajunge în Israel, cu gândul de a sta aici minimum un an. Nu-i dată pe spate de condiții: ”tractoarele-s prea puține, la cules de portocale-s prea mulți, așa că m-au dat la curățat ceapă, la bucătrie”, scrie celor de acasă. Ajunge prin Grecia, Turcia, chiar Montreal, apoi decide să se întoarcă în Olanda natală.

Vrea să se apuce de un sport, are prea multă energie. Se înscrie la scrimă, la Haga. Dă peste un tip interesant, antrenorul, un tânăr cu ochelari, care vorbește olandeza cu un accent ciudat, ceva balcanic. Omul e extrem de politicos, dar o chinuie rău. Într-o seară, simte cum benzina s-a terminat. Își scoate masca și urlă acolo, în mijlocul sălii: ”Maspik!”, un fel de ”Gata! Ajunge!”. Antrenorul e și el… mască. ”De unde știi ebraică?”

Timișorean cu părinți scăpați din Holocaust!

Așa începe povestea lor. Andrei Spitzer e născut pe 4 iulie 1945, la Timișoara. Evreu. Părinții i-au scăpat din Holocaust și, după ce tatăl i s-a stins, la 1956, a plecat în Israel. A servit în forțele aeriene, apoi a fost trimis la Haga, pentru perfecționare în scrimă, pe care o iubea la nebunie.

Au ieșit la o bere. La două. În 1971 s-au luat. Două nunți: Olanda și Israel. Îl iubea atât de tare încât, fără prea multe cuvinte, a decis să se convertească la iudaism.

S-au stabilit într-un mic sat la granița cu Libanul. ”Aici nu prea exista nimic. Nicio sală de spectacole, nici cinematograf, magazinul era ca vai de el”, povestea. Se naște Anouk. Apoi, Andrei primește o veste senzațională: e coordonatorul echipei de scrimă a Israelului pentru Jocurile Olimpice de la München, din 1972!

Gruparea teroristă ”Septembrie Negru” a îndoliat Jocurile Olimpice de la München, din 1972

Cea mică are două luni, dar Ankie decide să stea lipită de Andrei. ”Uite cum facem! Ducem fata la fratele meu, în Olanda. E medic pediatru, știe cum să aibă grijă de ea. Noi închiriem un apartament la acolo, tu stai când în Sat, când cu mine, ok?” Gata, e stabilită! Anouk rămâne cu unchiul. Până în noaptea fatală – rețineți! – Andrei nu doarme, nicio secundă, în Satul Olimpic.

Germanii nu pun mare preț pe paza sportivilor, indiferent de unde provin aceștia, e doar un gard de doi metri ce poate fi sărit fără probleme, iar de măsuri de securitate sporite nu poate fi vorba.

Din Olanda veștile nu-s prea bune. Cea mică are febră. Ca să nu riște nimic, fratele Ankiei o ducde la spital Cei doi pleacă într-acolo, dar șeful delegației israeliene îl roagă să revină, rapid, lângă echipă. Pierd trenul, însă soția conduce precum o nebună de la Hertogenbosch iar Andrei ajunge la timp în Sat. O sună de la un telefon public, în miez de noapte. ”Am doar o cartelă de două mărci. Totul e ok, Te iubesc!” De unde să știe că va fi ultima lor convorbire?

Ankie adoarme liniștită alături de micuță. E trezită pe la 7 dimineață, de părinți. ”Câți oameni are delegația israeliană?” ”Nu știu, cred că 20-25”. ”Și cine e antrenorul de box?” ”Nu există așa ceva, nu au boxeri!”. Veștile-s confuze. Cu câteva ore în urmă, opt membri ai grupării teroriste ”Septembrie Negru” intraseră în blocurile în care se aflau sportivii israelieni. Pe unii îi uciseseră, pe alții îi luaseră ostateci! Halterofilul Youssef Romano îi atacase, dar fusese rănit și apoi ucis cu bestialitate! Palestinienii cereau eliberarea a 236 de prizonieri…

”Ne pare rău, dar nu vom negocia cu teroriștii!”

A aflat târziu că Andrei e unul dintre ostatici. Apoi a primit un telefon direct de la Golda Meir, primul ministru israelian în exercițiu. ”Ne pare rău, dar știi că nu vom negocia cu teroriștii. Dacă vom face asta, niciun cetățean israelian nu va mai fi în siguranță, nicăieri!” Femeia nu disperă. Își pune toate speranțele în acțiunea de salvare a comandoului german. Care se face de tot râsul, eșuează, apoi va fi desființat…

Andrei Spiter este ucis, alături de cei 10 colegi ai lui. Ankie află la 3.10, a doua zi, de la Jim McKay, corespondent ABC: ”Toți ostaticii sunt morți!”. Ajunge în camera devastată, ia doar două lucruri de acolo: ceva personal și ursulețul cumpărat de soțul ei pentru micuța Anouk.

Avi Melamed, coleg al celor 11 israelieni ucisi, la New York, tinand un moment de reculegere

Cei 10 au parte de funeralii naționale. Spitzer pleacă a doua zi, după ce mama sa este așteptată să ajungă în Israel, de la Timișoara. Din acel moment, Ankie Spitzer trăiește cu o singură idee: ca soțul ei și ceilalți sportivi și antrenori să fie comemorați, printr-un minut de reculegere, la festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice. Primele sunt cele de la Montreal, 1976.

”Avem 21 de țări arabe care ne-au amenințat că nu intră pe stadion dacă aud așa ceva!”, vine răspunsul oficial. 1980 și 1984 sunt pline de boicoturi. ”Ne mai trebuie și altele?” 1992. ”Păi tu vrei să aduci politica la Olimpiadă?” 2004. Ajunge în audiență la Jacques Rogge, conte, patriarhul olimpismului. ”Doamnă, nu pot face nimic, am mâinile legate!” Atunci urlă: ”Dumneavoastră aveți mâinile legate??? Andrei și colegii lui au murit cu mâinile legate”…

Nu obosește niciodată. Ține prelegeri în toată lumea, vorbește despre spiritul ce trebuia să guverneze aceste Jocuri. ”La München, în primele zile, la masă, soțul meu s-a găsit cu sportivii din Liban. Le-a spus că locuiește vis-a-vis de ei, că speră să se vadă cândva, atunci când războaiele inutile se vor termina”. Adună semnături. 5.000, apoi 10.000, din 160 de țări. La Londra 2012 e aroape să reușească…Din nou refuz.

La Tokyo 2020 e în tribune, alături de Ilana Romano, văduva lui Youssef, eroul de pe pământ german. Sprijinul său, femeia care i-a fost aproape o jumătate de secol. Da, nu-s spectatori, corect, dar, la un moment dat, pe stadion se face liniște. ”Vă invit să păstrăm un moment de reculegere în memoria sportivilor israelieni uciși la München!”, anunță crainicul.

Mulți nu prea pricep de ce e tăcerea asta, poate pentru victimele COVID-19… Dar Ankie surâde. De 50 de ani aștepta acest moment. Se căsătorise, născuse din nou, însă imaginea lui Andrei, tipul calm, blând, cu ochelari, n-o părăsise nicio secundă.

Înainte ca Jocurile Olimpice Tokyo 2020 să pornească la drum, efectiv, timișoreanul primise onorul și urcase pe cea mai înaltă treaptă a podiumului: cea a neuitării.

La agentia de pariuri sportive Unibet gasesti pariuri din zeci de sporturi, iar anual peste 10.000 de evenimente sunt transmise in direct.