“Uitați, priviți, aici era maidanul pe care Eminescu venea să joace fotbal!” Doamna tremură toată când duce capul spre parcarea unei firme de transport din Cernăuți. E Elena Tărățeanu, muzeograf, și de la ea poți afla cum cea mai minunată minte a literaturii noastre ”bătea mingea” fix în anul în care fotbalul dobândea certificatul de naștere.

E 1863. Mihai Eminescu are deja doi-trei ani de când viețuiește în Cernăuți, pe atunci parte integrantă a Imperiului Habsburgic. Leagă prietenie cu Teodor Ștefanelli, cel ce va deveni un magistrat de seamă, viitor scriitor și academician. Ne aflăm cu câteva zile înaintea Paștelui, când Teo face o năzbâtie și e pedepsit cu ”carcerul”, o oră, în sala de clasă. Eminescu vine să stea alături de el, nu-și lasă amicul la suferință. ”Apoi Onufri, paznicul, ne dete drumul, dar să nu spunem nimănui, nimic. Iar amândoi ne-am dus pe toloacă, unde împreună cu alți colegi am jucat mingea până pe înserate”, avea să scrie Ștefanelli în ”Amintiri despre Eminescu”. ”Toloaca” e maidanul pe care azi se află parcarea…

”Când lupta era signalizată, eu și Eminescu scoteam armele”…

Fără să știe, Ștefanelli vorbește despre cel mai mare poet al nației noastre ca despre un fotbalist amator, lucru mai puțin cunoscut. Dar ceea ce este și mai interesant e faptul că vorbim despre obositul mingii în primăvara lui 1863. Ori, se știe, actul de naștere oficial al noii discipline e semnat pe 26 octombrie, când, la Londra, în taverna ”Freemasons” de pe Great Queen Street, apare Federația Engleză…

Cernăuțiul la 1867, unde Eminescu ”bătea mingea”. Pictură a austriacului Franz Xavier Knapp, Biblioteca Academiei Române

”Eu am locuit mulți ani în strada Cuciur-Mare (n.r. – din Cernăuți), și înaintea locuinței mele se întindea așa-numita toloacă a orașului, unde studenții jucau adese în orele libere mingea. Și Eminescu era adese printre noi și juca cu noi mingea”, mai scrie Ștefanelli. E foarte probabil ca cei doi să fie printre primii care au jucat fotbal în spațiul istoric românesc…

Dar ”terenul” nu e liber mereu. Studenții și ucenicii plus calfele din oraș se bat pe el. ”Au urmat și bătălii serioase, cu studenții rămași învingători, căci erau mai mulți la număr și poliția era de partea lor. Sub locuința mea era o strașină, un fel de depozit de bețe și de nuiele, pregătite anume pentru acest scop. Când lupta era signalizată, eu și Eminescu scoteam armele și trecând cu dânsele numai drumul, eram pe toloacă și ne împrăștiam între studenți ca să învingă”…

Eminescu la maturitate, fotografiat de celebrul Nestor Heck la Iași, în 1884

Eminescu excela, însă, la înot. Își făcuse ucenicia prin stuful bălților din Ipotești, pe iazul ”Loești”, apoi la Cernăuți, unde, conform lui George Călinescu, ”dobândise o formă fizică de invidiat”. Ardelenii din Blaj l-au admirat, pentru că făcea tot felul de ”isteții nautice, intrând în apă într-un loc și ieșind târziu, unde nici nu te așteptai”, scria Ștefan Cacovean în ”Eminescu la Blaj”, 1904. 

Există, de asemenea, mărturii concrete că Eminescu era preocupat de forma sa fizică. ”Era frumos. Dimineața făcea gimnastică și ridica niște greutăți. Se lua la întrecere cu ceilalți studenți găzduiți la masa monahei Ștefania Lungulesei și ridicau, dintr-o dată, <<bombele de piatră>>”, după spusele maicii Epraxia Diaconescu. Chiar marele nostru poet mărturisea, în ”Fragmentarium” că ”pentru bărbați exercițiul gimnastic arată personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseții”.

Pe 15 iunie 2019 se adună, de la a sa plecare, 130 de ani.

Sursa: Teodor Ștefanelli, ”Amintiri despre Eminescu” – 1914, editura ”Junimea”, 1983